Povestea Yanei
În căutarea unui loc al meu, a vocii mele și a unui viitor
Forțată să fugă din Ucraina, Yana Stepaniuk a ajuns în Ungaria doar cu speranță în suflet.
Când închid ochii și mă gândesc la „acasă”, aud muzică
Când eram copil, în Zaporojie, viața mea gravita în jurul muzicii: lecții de pian, concursuri, concerte și, mai presus de toate, bandura. Instrumentul național al Ucrainei a devenit pasiunea mea, vocea mea, modalitatea mea de a transmite emoții care nu pot fi exprimate în cuvinte. Cântam, călătoream și visam la un viitor în care muzica ocupă un loc central. Însă războiul a distrus totul.
În ziua în care a început războiul, eram cu un prieten. M-a sunat mama. „A început războiul.” Nu-mi venea să cred. La început, era liniște. Apoi, au început să sune sirenele și să cadă rachetele. Clădirea s-a zguduit în jurul meu. Corpul meu era stăpânit de frică și singurul lucru la care mă puteam gândi atunci era familia mea. Mama mea. Ce se va întâmpla cu ei? Ce se va întâmpla cu mine? Trebuia să plec. Nu aveam de ales.
Bunătatea străinilor
Am împachetat câteva lucruri pe care le puteam căra și am plecat singură. Călătoria mea a început pe 8 martie 2022. Din Ucraina, am trecut granița în Polonia, către un viitor incert. Un bărbat a observat că eram singură. Soția și copilul lui fugeau la rândul lor din țară și mi-a propus să merg cu ei. În acel moment de frică, bunătatea unui străin a devenit prima mea rază de speranță. Am ajuns împreună în Cracovia.
Biroul pentru refugiați ne-a oferit adăpost peste noapte, dar când m-am trezit, m-am confruntat cu o nouă provocare: nu găseam transport până la Budapesta. Frica, epuizarea și un sentiment copleșitor de deznădejde au pus stăpânire pe mine. Am sunat-o pe mama plângând. „Nu pot să fac asta”, i-am spus. Mama m-a liniștit și cumva am găsit puterea să merg mai departe. M-am uitat pe programul trenurilor – era unul care pleca spre Budapesta în 20 de minute. Am cumpărat un bilet, m-am urcat în tren și am stat cu inima strânsă până la destinație. Aveam 18 ani, eram singură într-o țară străină, cu puține lucruri la mine și nu cunoșteam limba. Un prieten m-a găzduit trei zile și, cu ajutorul voluntarilor, mi-am găsit un loc în loc în care să stau.
Depășirea barierelor lingvistice
O femeie din Ungaria m-a primit în casa ei, unde am locuit timp de un an și jumătate, adaptându-mă la noua viață. Aveam nevoie de Google Translate doar pentru a purta o conversație. Un prieten al gazdei mele cunoștea pe cineva de la IKEA. Aveau posturi libere. Am participat la un interviu și, câteva zile mai târziu, am semnat un contract. Pentru prima dată de când am plecat de acasă, aveam stabilitate. Aveam un loc de muncă, ceea ce înseamnă un venit și independență. Am putut trimite bani familiei, care avea mai multă nevoie de ei decât aveam eu.
De la vârsta de 15 ani, am înțeles valoarea muncii. Nu eram o familie bogată. Am vrut să-mi câștig singură banii și să nu cer de la părinți. Acum, în Budapesta, locul meu de muncă mi-a oferit un scop. Mi-a permis să-mi construiesc o viață așa cum vreau eu. Următoarea provocare a fost limba. Începusem să învăț engleza în Zaporojie. Dar aici, unde puțină lume vorbește limba ucraineană, m-am chinuit un pic. Acasă, eu și gazda mea ne-am bazat zilnic pe Google Translate.
„Vreau să dau ceva din mine și să las în urmă ceva care contează cu adevărat.”
Depășirea obstacolelor
Colegii mei de serviciu m-au ajutat să depășesc toate obstacolele. Cu fiecare zi care trecea, am devenit mai bună. Într-o zi, mi-am dat seama că înțelegeam ce spun oamenii fără să-i rog să repete. Am simțit că trăiam un mic miracol. Iar limba m-a ajutat să stabilesc conexiuni. Mi-am făcut prieteni noi: din Ucraina, din Ungaria, de peste tot. Ne-am plimbat prin parcuri, am vizitat muzee, am jucat jocuri de societate și, pentru prima dată după mult timp, m-am simțit mai puțin singură. Cu sufletul, însă, eram încă alături de familia mea.
O sun pe mama în fiecare zi, uneori și de trei ori pe zi. Iar când văd știri despre Zaporojie, intru în panică. Sun imediat acasă. Trebuie să mă asigur că e în siguranță. Odată, o explozie care a avut loc în apropierea casei noastre a spart ferestrele, iar bunica mea a fost lovită de un cadru care a căzut. A supraviețuit, dar acum ferestrele sunt sigilate cu lemn și plastic. Nu mai pot privi cerul. Îi implor să se mute spre vest, mai aproape de granița cu Ungaria. Fratele meu este în armată, tatăl meu vitreg nu poate pleca sau va fi recrutat, iar bunica refuză să-și abandoneze casa. Mi-am pierdut tatăl la vârsta de 17 ani. Mi-a fost foarte greu să trec peste acel moment. Și nu aș mai suporta să mai pierd pe cineva drag.
Speranțe pentru viitor
Visez să deschid o mică școală de muzică într-o zi, un loc în care copiii să poată descoperi bucuria muzicii. Așa cum am făcut-o și eu odată. Vreau să dau ceva din mine și să las în urmă ceva care contează cu adevărat. Poate voi deveni cântăreață sau actriță. Nu știu ce îmi rezervă viitorul, dar știu că munca m-a salvat. Mi-a oferit un scop, independență și posibilitatea de a-mi ajuta familia.
Pentru refugiați ca mine, un loc de muncă este mai mult decât un job. Este primul pas spre clădirea unei vieți noi. Este puntea dintre supraviețuire și apartenență. Și, mai mult decât orice, este o dovadă a faptului că suntem mai buni împreună.
